SINCERITATE, ADEVAR SI MINCIUNA

Sinceritatea este temelia vieţii spirituale.

Albert Schweitzer images62

Omul sincer beneficiază de calitatea francheții, a loialității. Este omul lipsit de ipocrizie. El este sincer cu sine și cu ceilalți, fiindcă nu poți fi sincer cu ceilalți, dacă nu ești sincer și împăcat cu tine însuți. Când minţim şi nici măcar nu conştientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci şi pe noi înşine. Anton Pavlovici Cehov spunea că cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi”.

Unii consideră sinceritatea a fi o prostie. Și-atunci să ne întrebăm: este sinceritatea o calitate sau un defect? Este necesar să ne străduim a fi pe cât posibil sinceri? Sau este mai bine să ne învăluim în vălul negru al ipocriziei? Fiindcă dacă ar fi să dăm culoare sincerității, am spune că ea are culoarea albă, iar falsul, minciuna, ipocrizia – culoarea neagră.

A fi sincer înseamnă a grăi adevărul, înseamnă să existe o concordanță între gânduri, cuvinte şi fapte. Oamenii sinceri au fețele senine, privirea clară, te privesc direct în ochi, sunt oameni vii. Omul sincer este liniştit, netemător, împăcat cu sine, iar cei din preajma lui se simt bine. Oamenii mincinoși poartă măști pe chipul lor, își falsifică personalitatea, sunt veșnic agitați. William Shakespeare se întreba: „De ce nu-s oamenii aşa cum par?” Și continua: „Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni!”.

Cei în necunoștință de cauză, nehotărâții, amestecă uneori adevărul cu minciuna, dau culoare gri adevărului, culoare neclară, amăgitoare, derutându-i pe cei din jur. Dar spusele lor pot fi verificate și confirmate sau infirmate prin observație, prin experiență, prin demonstrație logică și oamenii pot fi aduși pe drumul bun, corect, dar pentru aceasta trebuie să existe, la ei, o cât de mică deschidere a sufletului spre adevăr. Comunicarea este necesară în relațiile dintre oameni pentru înțelegerea adevărului, pentru lumina lui, de multe ori în scopul elucidării unei probleme, sau de a ajuta pe cel ce se zbate în întuneric și nu poate ieși la lumină. Vorbim de adevărurile care ne înconjoară. Se mai întâmplă să spui adevărul și să nu fi crezut, fiindcă cel căruia i-l spui, judecă prin prisma propriilor lui păcate; el este un om obișnuit cu minciuna și desigur că este greu să accepte adevărul spus cu sinceritate, el este suspicios, te poate acuza pe tine de neadevăr, crezând că astfel se debarasează de minciună..

Pragmaticul William James spunea: „O propoziție este adevărată dacă este utilă”. Poate ar trebui formulată invers, și anume: Dacă ceva este clar și util omului, înseamnă că el conține adevărul. Și pentru a constata utilitatea, trebuie folosită simțirea și rațiunea. Rațiunea va decide dacă acea destăinuire, acel adevăr trebuie exprimat sau trebuie reținut, eventual așteptat momentul adevărului, întrucât el poate să rănească uneori, sau să facă chiar mult rău celuilalt sau celorlalți. Dar, nici nu trebuie să ne trezim că facem confesiuni pe care nimeni nu le cere, mărturisind tot adevărul pe care-l știm, împovărându-l pe celălalt, obosindu-l. Se mai întâmplă să fii sincer fără să simți cât de mult ai plictisit sau l-ai zăpăcit pe celălalt. Dacă dai de un om înțelept, el poate fi politicos, te ascultă și nu reține nimic. Altul, îți întoarce spatele.

Dădeam cândva ca exemplu piesa „Rața sălbatică” a lui Henrik Ibsen, marele dramaturg norvegian al secolului al XIX-lea, a cărui operă a avut o însemnătate majoră pentru generaţiile care i-au urmat, inclusiv pentru generaţia secolului nostru, temele şi moralul operelor sale fiind valabile prin analiza profundă a psihologiei omului și a filozofiei vieții. Criticul de artă Petru Comarnescu l-a numit „uriașul Nordului, poetul icebergurilor, cântărețul serios și grav al ciocnirilor de conștiință, vizionarul viguros al ultimului romantism”, întrucât a fost preocupat de influenţa crizei moralităţii individului asupra societăţii, de adevăr și minciună, „încercând să trezească o umbră de idealism în noi”, comenta altcineva.

Ideea că omul are nevoie de minciună pentru a trăi, este, se poate spune, o axiomă pe care a supus-o dezbaterii în operele sale. Aidoma lui Nietzsche, considera că un adevăr absolut şi general valabil pentru toate persoanele nu există, pentru că timpul şi societatea împreună cu oamenii se schimbă, mentalităţile se schimbă, astfel înţelegerea lumii sau orice tip de înţelegere se schimbă; ceea ce a fost valabil timp de sute de ani poate să nu mai fie valabil şi astăzi, adevărul fiind într-o schimbare continuă. Această idee Ibsen a supus-o gândirii treptat, trecând-o prin mai multe piese de teatru, filozofia sa părea că se contrazice și totuși ea se lega și se definea prin adâncirea gândirii în următoarea piesă. Interesul său faţă de adevăr, de conceptul de adevăr s-a datorat comportamentului societăţii norvegiene din timpul său, el considerând că important este a se preocupa de revoluţionarea sufletului oamenilor. Concepţia lui despre libertate, de exemplu, ocupa un loc central în gândirea sa. Statul era ca o limită pentru individ, pentru el individul şi cetăţeanul fiind două concepte diferite; cetăţeanul – legat de regulile societăţii şi de politica statului, pe când individul – ceva interior, lăuntric, care-l face pe om, uman. Pentru înţelegerea lumii, a societăţii şi a omului, individul trebuie înțeles a fi mai mult decât un cetăţean care trăiește într-o societate, el luptându-se pentru a scăpa „din convenţionalismul obiectiv al ipocriziei” cu care este dotată societatea. În piesele sale dialogul, până la urmă, duce la încercarea și încurajarea omului de a fi mai bun şi de a deveni conştient de propria-i identitate ca individ, astfel omul putând să facă lumea mai bună.

Cineva a sintetizat foarte bine cele două piese ale lui Ibsen: „În Nora avem un Ibsen răzvrătit – care iubeşte adevărul pentru adevăr şi pentru morala înaltă. În Raţa sălbatică avem un Ibsen domnesc – profund omenesc, care predică dreptul la viaţă al minciunii, atunci când această minciună este elementul vital al unor fiinţe”. Titlul folosit „Rața”, semnifică pasărea, imaginea sufletului care scapă din trup, iar adjectivul „sălbatică” – întărește ideea de libertate, de nesupunere la normele materiei şi la limitările date de ipocrizia prin care sunt reglate mecanismele sociale. Personajele lui își pierd libertatea în momentul în care li se dezvăluie adevărul. În câteva cuvinte, în piesa Rața sălbatică, se pornește de la ideea că raţa trăieşte în cuplu, fiind simbolul fericirii conjugale; este vorba de o familie fericită pe cale să se destrame la aflarea adevărului ascuns până atunci, iar doctorul, prieten al familiei, încearcă să medieze folosind o formulă cinică: „Ascultă, domnule …, nu te mai servi de această vorbă pompoasă ideal, când noi, în vorbirea curentă îi zicem atât de minunat minciună… Dacă îi iei unui om obişnuit minciuna vieţii, îi iei în acelaşi timp şi fericirea”. Și în loc să re-înveţe zborul, raţa sălbatică a lui Ibsen, rănită, se cufundă în moarte…

Lectura piesei te pune mult pe gânduri: Trebuie spus și înfăptuit adevărul cu sinceritate, chiar dacă uneori preţul plătit este mare? Nu era mai bine să nu fi existat acea destăinuire? „Rața sălbatică” nu-și putea trăi viața fără să cunoască adevărul? Sinceritatea dezvăluirii adevărului nu a făcut mai mult rău? Se aștepta cineva la reacția tinerei de a nu suporta adevărul și a alege sfârșitul vieții – sinuciderea? Nu este mult adevăr în aforismul:Sinceritatea nu înseamnă a spune tot ce gândeşti, ci a gândi tot ce spui”? Este necesar ca filtrul rațiunii să acționeze asupra simțămintelor? Dar „Raţa sălbatică” a lui Ibsen nu exclude sinceritatea, adevărul, ea este, în principal, drama omului neputincios faţă-n faţă cu adevărul.

Filozoful și scriitorul francez Pierre Janet spunea, și aici se pot cantona întrebările, răspunzând: „Nu e întotdeauna bine să spunem tot ce avem pe inimă, dar să căutăm să n-avem pe inimă decât ceea ce am putea spune”. Și să mai avem în vedere spusele scriitorului francez Al. Dumas: Sinceritatea este singura bogăție a oamenilor care nu au nimic”. Sinceritatea înseamnă o inimă deschisă spre adevăr. Nu putem trăi în minciună! Sinceritatea trebuie să-l îmbogățească pe celălalt, nu să-l sărăcească sau, mai rău, să-l lovească. Iar omului i se cere să aibă puterea de a suporta adevărul ascuns și dintr-o dată dezvăluit, înfipt ca un cuțit în inimă. Concluzia este că firile slabe nu pot primi adevărul, el le tulbură. Curaj și înțelepciune îi trebuie și celui care dezvăluie adevărul, și, la fel, curaj și înțelepciune celui care primește adevărul în suflet. Dar, adevărul trebuie să triumfe! Există și remedii pentru rănile care ar putea fi produse în urma dezvăluirii adevărului. Dintre acestea, în primul rând, ar fi alegerea momentului mai puțin dureros al destăinuirii, iar dacă acest adevăr a îndurerat ființa, există posibilitatea de a cere iertare, de a încuraja ființa, dar … să nu fie prea târziu. Sentimentul iertării este nelimitat, el poate ocupa întregul suflet: „… ci până la șaptezeci de ori câte șapte!” să ierți. În fond, sinceritatea face parte din simplitatea vieții. Simțirea omului o dramatizează. Copiii sunt sinceri, chiar dacă ei fac cu greu distincție între real și imaginar alterând adevărul, ei totuși nu mint. Sufletele lor sunt curate și nevinovate, de aceea i-a iubit Hristos și i-a chemat la El. Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Cea de-a nouă poruncă este „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, adică să nu minți.

Politicienii, oamenii care fac politica în interesul țării, trebuie să fie sinceri? Peiorativ, se spune că sunt cei care fac din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale. Sigur că nu toți se înscriu în această formulă. Fac ei parte din categoria oamenilor duplicitari? Sau funcția le schimbă personalitatea? Politicienii zilelor noastre mai au idealurile politicienilor de altădată? Traseismul nu este fariseism? Putem pretinde de la un politician să fie sincer? Ar trebui! Dar, politica este numită de unii „arta ticăloşeniei”, tocmai fiindcă există întotdeauna motivaţia compromisului, a promisiunii și a neîmplinirii. Filozoful francez Paul Ricoeur (1913- 2005) dădea o conotație pozitivă termenului de ideologie, reușind să argumenteze într-o manieră convingătoare că între ideologie și om, ca ființă socială, este o legătură greu de rupt. Atunci cum o rup cu atâta ușurință unii politicieni?

Când filozoful și politicianul italian Giovanni Gentile(1875-1944) vorbea de „celălalt” din noi, ne amintea că cel dintâi tribunal din vasta rețea de tribunale de pe pământ și din cer, în fața cărora suntem judecați din când în când și cărora le recunoaștem dreptul de a ne judeca, este „tribunalul ce se constituie în interiorul spiritului nostru”. El este liber și se frământă, cântărește continuu, pentru a lua o anumită decizie. „Chiar dacă am fi în stare să ne răzvrătim împotriva oricărei forme de disciplină socială, spunea Giovanni Gentile, va trebui să ne supunem acestei discipline intime a spiritului nostru”. Și spiritul nostru, pentru echilibrul ființei noastre, trebuie să beneficieze de sinceritate și înțelepciune. Idealismul lui Gentile punea în valoare adânca înțelepciune a filozofiei creștine: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”.  

Când politica se dovedește a fi haotică, este normal ca oamenii să aibă cumplite îndoieli, să devină suspicioși, pentru că ei au nevoie de adevăruri spuse cu sinceritate, pentru a înțelege și a pune umărul la ridicarea societății. De aceea, cred, că pentru reușită este nevoie în primul rând de sinceritate din partea alegătorilor, dar și a candidaților. Interesele țării trebuie gândite, înțelese, în acest moment important. Sinceritate înseamnă adevăr și adevărul însemnă verticalitate.

Opusă sincerității este perfidia, o trăsătură de caracter manifestată prin minciună, cinism, răutate, viclenie, necinste (separate sau împreună toate), de multe ori în ciuda aparențelor binevoitoare. Și ele sunt folosite în zilele noastre drept arme de luptă dintre cele mai eficiente. Cu ele se poate distruge până și „o nație”, spunea Părintele arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013), vorbind despre „industria minciunii” a vremurilor noastre.

Image result for Părintele arhimandrit Justin Pârvu (1919-2013), Părintele Iustin Pârvu (1919 – 2013)

 

Și să ne ferim de politicienii care pot fi aproape de gândirea înverșunatului comunist Lenin, care pentru atingerea scopului recomanda: Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună…”.

surse:google/vavilapopovici.com
Anunțuri

Despre Eurocrystal

Lasă lumea să se desfășoare în fața ochilor tăi fără să încerci mereu să o înțelegi. Lasă relațiile să decurgă firesc, de vreme ce toate lucrurile se așază într-o ordine divină. Nu te strădui din răsputeri să înfăptuiești un lucru – pur și simplu lasă lucrurile să evolueze de la sine. Nu te obosi permanent să înțelegi oamenii. Când așteptările tale au fost înșelate, așa trebuia să se întâmple. Transformă-te într-un observator foarte fin, judecă mai puțin, ascultă mai mult. Acordă-ți timp pentru a-ți deschide mintea în fața fascinantului mister și a incertitudinii pe care cu toții o resimțim.
Acest articol a fost publicat în DESPRE OAMENI, DESPRE VIATA, PERSONAL, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s