POTOPUL

marea-neagra

Cel mai răspândit mit pe suprafața Pământului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. După o cercetare asupra a optzeci și șase dintre acestea (douăzeci asiatice, trei europene, șapte africane, patruzeci și șase americane și zece din Australia și zona Pacificului), geograful și cartograful german Richard Andree a tras concluzia că șaizeci și două sunt complet independente de sursele mesopotamiene și ebraice. Ceea ce înseamnă că există mari șanse ca un asemenea eveniment să se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscută legendă diluviană este cea din Vechiul Testament. În capitolul șase al cărții Facerea, zeul suprem a hotărât să distrugă oamenii din cauza răutății acestora. S-a decis să salveze o singură familie, al cărei cap era Noah (Noe în română), un „om drept și neprihănit între oamenii timpului său”. Dumnezeu l-a învățat să facă o corabie de lemn de salcâm, lungă de trei sute de coți, lată de cincizeci de coți și înaltă de treizeci. Apoi i-a poruncit să-și ia cu el în corabie nu doar soția, fiii și nurorile, ci și câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o săptămână înainte de catastrofă, Domnul s-a răzgândit și i-a cerut lui Noah să ia în corabie câte șapte perechi din animalele curate și câte o pereche din cele necurate. Capitolul al șaptelea susține că „în anul șase sute al vieții lui Noah, în luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului; și a plouat pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți” (11-12). După ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, ucigând toate viețuitoarele de pe Pământ. Capitolul al optulea ne spune că „în luna a șaptea, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munții Ararat. Apa a scăzut mereu până în luna aDanby-deluge zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munților. După patruzeci de zile a deschis Noah fereastra, pe care o făcuse la corabie, și a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată fața pământului. Și a întins Noah mâna și l-a apucat și l-a băgat la sine, în corabie. Și așteptând încă alte șapte zile, a dat iarăși drumul porumbelului din corabie, Și porumbelul s-a întors la el, spre seară, și iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noah că s-a scurs apa de pe fața pământului. Mai zăbovind încă alte șapte zile, iarăși a dat drumul porumbelului și el nu s-a mai întors. Iar în anul șase sute unu al vieții lui Noah, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noah acoperișul corăbiei și a privit, și iată se zbârcise fața pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci și șapte ale lunii acesteia, pământul era uscat” (4-14). Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noah să iasă din corabie și să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noah a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a plăcut mireasma jertfelor și s-a hotărât să nu mai distrugă niciodată omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al nouălea, Dumnezeu așează curcubeul pe cer ca semn al legământului dintre el și oameni. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, confirmă povestea biblică a Potopului.

Cartea lui Enoh oferă amănunte suplimentare despre Potop, deși de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uri’el să-l anunțe pe Noah că se apropie Potopul și să-l învețe cum să se salveze. Capitolele cincizeci și patru și optzeci și nouă susțin că Enoh știa deja de venirea Diluviului, primind această informație printr-o viziune. În capitolul șaizeci și cinci, el este cel care îi dezvăluie lui Noah cataclismul care va urma. Enoh susține că Dumnezeu i-a dezvăluit adevăratul motiv al calamității: oamenii trebuiau distruși din pricina învățăturilor primite de la Veghetori. În capitolul șaizeci și șapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anunțat pe Noah că el va supraviețui unei urgii ce va veni în curând, fără a specifica despre ce este vorba, menționând totuși că îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „și acum îngerii meșteșugesc o lucrare din lemn, și când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea și o voi păzi, și din ea va ieși sămânța vieții, și se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”.

Potopul este amintit și în alte cărți biblice, ce menționează că uriașii, copiii îngerilor cu pământencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care și uriași erau, care întru vitejie și întru îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufașii uriași, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă și barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânța urmașilor” (Cartea înțelepciunii lui Solomon 14:6). Același lucru îl susține și Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numărul exact de uriași înecați: patru milioane nouăzeci de mii. Însă Cartea lui Enoh nu este de acord cu această ipoteză, afirmând că nu Potopul a distrus uriașii, ci arhanghelul Gavri’el, care i-a făcut să se ucidă între ei.Geneza biblică nu specifică nimic despre destinul uriașilor și al îngerilor decăzuți, însă varianta oficială a creștinismului și a iudaismului este că uriașii au fost distruși de marele Potop.

Se presupune că aceste legende evreiești au fost inspirate din cele mesopotamiene, israeliții având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Gilgameș, datând de prin mileniul al treilea î.e.n., zeul Enlil, deranjat din somn de hărmălaia oamenilor, a cerut în Consiliul Zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pământenilor printr-un Potop. Zeul Ea / Enki nu a fost de acord cu această decizie și l-a învățat pe regele Utnapiștim („Cel ce a găsit viața”) să-și facă o corabie în care să iapotopul-lui-noesămânța tuturor făpturilor vii”. Utnapiștim a construit corabia în formă de cub, după măsurile date de zeu (lungimea și lățimea de o sută douăzeci de coți, cu șapte punți supraetajate), și și-a îmbarcat alături de el toate rudele, toate felurile de animale și mulți meșteșugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat și s-au retras în Cer. „Vreme de șase zile și nopți vântul a suflat, șuvoiul, furtuna și potopul au copleșit lumea, năprasna și puhoaiele au bântuit laolaltă ca oștirile în bătălie”, susține epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiștim a dat drumul unei porumbițe și unei rândunici care, neavând unde să se așeze, s-au întors. În final a eliberat și un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit și nu s-a mai întors”. Utnapiștim a coborât de pe corabie și a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simțit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muștele la jertfelnic”. Enlil și-a dat seama că a făcut o greșeală încercând să distrugă omenirea și a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiștim și soția sa au primit nemurirea ca răsplată.

Acesta însă nu este singurul mit mesopotamian care păstrează povestea Potopului. În textul akkadianEpopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmulțirea oamenilor și cere Consiliului Zeilor decimarea omenirii prin epidemii și foamete. Enki nu este de acord cu această hotărâre și îi învață pe muritori să nu se mai închine zeilor și să se revolte împotriva lor. Apoi trimite „războinicii apelor” cu hrană pentru oamenii înfometați. Enlil convoacă din nou Consiliul Zeilor și cere ca omenirea să fie distrusă prin Potop. La fel ca în Epopeea lui Gilgameș, Enki alege un muritor pe care îl anunță de cataclismul iminent și îl învață să-și construiască o corabie. Eroul din Șuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înțelept”), se salvează împreună cu familia sa. După retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morți de foame, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvăluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) că va avea loc un potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua lună a anului) și i-a ordonat să adune în orașul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, apoi să plece în Armenia.

Pe lângă aceste texte, există și alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducătorii Pământului în două părți: cei care au domnit înainte și cei care au domnit după Diluviu. Așurbanibal, regele Asiriei în secolul al VII-lea î.e.n., care a strâns o bibliotecă impresionantă de tăblițe de lut, se lăuda într-o inscripție comemorativă că a reușit să citească „inscripții pe piatră, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbește despre nume și originile lor, laudă un rege ca fiind „din sămânța păstrată de dinainte de Potop”. Unele texte științifice afirmă că sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înțelepților de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbește despre regele sumerian Ur-Ninurta, amintește aceeași catastrofă globală:

În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copți, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, conține numeroase referiri la inundația globală. Cronicarul Al Haukali spunea că piramidele de la Giza au fost ridicate ca dig de apărare împotriva Diluviului. În capitolul Urme rămase din secolele trecute al lui Al-Beruni, perșii considerau că Potopul nu a avut loc în toată lumea, ci doar în Siria și într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat (cel de-al treilea șah al lumii, conform poemului Șahnameh). Capitolul treizeci și trei din Hitat afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului,deluge-500x360 drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învățaților și tot ce trebuia salvat de la dispariție. Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbește despre nimicirea omenirii păcătoase de către un diluviu. Iar învățatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Știri despre Egipt și minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziți, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toți cei o sută treizeci de prezicători ai săi și le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au deslușit spunând că în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul și după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelația Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Giza. „În piramide și în acoperișurile lor, în pereți și coloane, au fost înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele (…) în plus și știința talismanelor, aritmetica și geometria (…), clare pentru cei care le cunoșteau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna și a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puțin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundație”.

În legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pământeancă. Băiatul, care a fost numit Deucalion și a domnit peste țara Ftiei din Tesalia, s-a căsătorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) și a Pandorei (prima femeie). Când Zeus s-a hotărât să distrugă lumea printr-un potop, Deucalion, avertizat depotop-local tatăl său, a construit o ladă de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuință” și s-a urcat în ea împreună cu Pyrrha. Pe lângă ei au mai supraviețuit doar câțiva oameni care fugiseră pe vârfurile celor mai înalți munți. Deucalion și Pyrrha au plutit pe apă nouă zile și nouă nopți, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permițându-i să ceară orice dorește. Cum Deucalion și-a dorit noi oameni, Zeus l-a învățat să ia pietre de jos și să le arunce peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbați, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbește de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Doar doi oameni au supraviețuit urgiei, închiși în interiorul copacului Yggdrasil, care susținea Universul. Bineînțeles, aceștia au fost strămoșii noii generații de oameni.

Cartea celtică Lebor Gabala Erenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea menționează și ea o mare inundație. În Irlanda, singurii supraviețuitori ai Potopului au fost fomorii, niște monștri jumătate umani și jumătate animale. În lume au rămas în viață doar cincizeci și trei de oameni (trei bărbați și cincizeci de femei). Bărbații și-au împărțit femeile între ei: Fintan mac Bochra le-a luat pe Cessair și alte șaisprezece femei, Bith, tatăl lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind și încă șaisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au rămas celelalte șaisprezece. Se spune că Fintan a mai trăit încă cinci mii cinci sute de ani după Potop.

În India, într-o zi pe când își făcea abluțiunile, înțeleptul Manu a găsit în căușul palmei un peștișor care i-a cerut să-l lase în viață. Făcându-i-se milă, Manu a pus peștele într-un ulcior. A doua zi peștele crescuse atât de mare, încât înțeleptul a fost nevoit să-l aruncematsya-avatar într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar peștele, care în realitate era o manifestare a zeului Vișnu, a cerut să fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu că se apropie un potop. I-a trimis o corabie uriașă, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie și semințe de-ale fiecărei plante, apoi să urce și el la bord. Nu după mult timp, apele oceanului s-au umflat și au înghițit totul. Vișnu, transformat într-un pește enorm cu solzi de aur și un corn în frunte, a tras corabia până pe piscul „Muntelui din Miazănoapte”. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieșit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit și au avut mulți copii, devenind astfel strămoșii actualului neam omenesc.

Vechii cărturari iezuiți care s-au numărat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia să studieze în Biblioteca Imperială o lucrare compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moștenită din cele mai vechi timpuri și conține „toate cunoștințele”. Această carte enormă cuprindea și un număr de tradiții care relatau consecințele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele și-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna și stelele și-au schimbat mișcările. Pământul s-a desfăcut în bucăți, iar apele de la sânul său s-au repezit în sus cu violență și au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea că au pierit zece epoci de la începuturile timpului până la Confucius. La sfârșitul fiecărei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei, munții țâșnesc din pământ, râurile își schimbă cursurile ființele omenești și toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se șterg”.

Indigenii chewong din Malayezia cred că propria lor lume, pe care o numesc Pământul Șapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat și distrus. Totuși, prin intervenția zeului creator Tohan, noua suprafață plată, care înainte a fost partea de dedesubt a Pământului Șapte, este plămădită sub formă de munți, văi și câmpii. Sunt plantați copaci noi și se nasc oameni noi.

Un mit diluvian din Laos și din nordul Thailandei afirmă că, demult, în împărăția de sus locuiau niște ființe numite then. Stăpânii lumii de jos erau trei bărbați de seamă: Pu Leng Seung, Khun K’an și Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anunțat că, înainte de fiecare masă, oamenii trebuie să le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat și atunci, furioși, then-ii au provocat un potop care a devastat întreaga lume. Cei trei stăpâni ai lumii de jos au construit o plută, pe care au clădit o căsuță, și s-au îmbarcat pe ea împreună cu mai multe femei și copii. În acest mod, ei și urmașii lor au supraviețuit Potopului.

Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law (1918) că indigenii kareni din Birmania au tradiții despre un diluviu global din care au scăpat doi frați, pe o plută.

În mitologia vietnameză, un frate și o soră au supraviețuit Potopului într-un cufăr mare de lemn, care conținea câte o pereche din fiecare specie de animale.

Cronica de la Akakor, povestită de Tatunca Nara (șeful triburilor braziliene Ugha-Mangulala, Dacea și Baioha) și scrisă de Karl Brugger în 1976, vorbește despre un potop care a avut loc în anul 14.386 î.e.n., însoțit de o răsturnare a climei. Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun că Monan („Bătrânul” sau „Străbunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc și inundații.

Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology (1961) că există unele tradiții japoneze potrivit cărora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format după ce s-au retras apele unui mare potop.

Un mit al băștinașilor din Hawaii povestește cum a fost distrusă lumea de un diluviu și refăcută apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred că odinioară a avut loc o inundație care a stârpit aproape toată omenirea, supraviețuind doar două ființe omenești care au plecat pe mare cu o barcă pentru a poposi, în cele din urmă, în arhipelagul samoan.

Potrivit volumului World Mythology (1990), mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale căror regiuni tradiționale se află pe coasta tropicală de nord, își pun propriile origini pe seama unui mare potop care a măturat peisajul și societatea dinainte. În miturile originare ale multor alte triburi, șarpele cosmic Yurlunggur este răspunzător pentru Diluviu.

Cartea sacră a mayașilor, Popol Vuh, susține că, la scurt timp după începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele ființe, niște „chipuri făcute din lemn, care arătau ca oamenii și vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste făpturi „nu l-au ținut minte pe creatorultoxic_deluge_by_velinov-d6snb07 lor”, Marele Zeu s-a hotărât să le distrugă printr-un potop. „Din cer a căzut o rășină grea (…) fața pământului s-a întunecat și a început o ploaie neagră care a căzut zi și noapte (…) Făpturile de lemn au fost copleșite, nimicite, strivite și ucise”. A supraviețuit doar un cuplu, „Tatăl cel Mare și Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoșii tuturor generațiilor ulterioare. Într-o altă variantă, culeasă de Sir John Eric Sidney Thompson în Maya History and Religion (1970), „distrugerea a venit sub forma unei ploi torențiale și a potopului. Munții au dispărut și oamenii au fost transformați în pești (…) două făpturi omenești au scăpat cu viață fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare și să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat și au fost mântuiți. Odraslele lor au repopulat lumea”.

Și incașii păstrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias (1590), preotul Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în țara lor (…) Indienii spun că toată lumea s-a înecat în revărsarea apelor și povestesc cum a apărut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde până în ziua de astăzi se mai văd ruinele unor clădiri foarte vechi și foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco și așa a început omenirea să se înmulțească”. Iar o legendă din regiunea Cuzco spune că: „pentru o vină nerostită, oamenii care trăiau în cele mai vechi timpuri au fost distruși de creatorul lor… printr-un potop. După acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a făcut Soarele și Luna și stelele. După aceea, a reînnoitThe_great_deluge_by_alexiuss populația omenească a Pământului”. Fratele Cristobal de Molina spunea înRelacion de las fabulas y ritos de los Yngas (1575) că Potopul a ucis toți oamenii: „nicio vietate nu a supraviețuit cu excepția unui bărbat și a unei femei care au rămas ascunși într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început să refacă oamenii și popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de Douglas Gifford și John Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explică motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotărât să facă o lume în care oamenii să trăiască. Mai întâi, a făcut Pământul și cerul. Apoi a început să facă oameni care să trăiască pe Pământ, cioplind în piatră figuri de giganți cărora le-a insuflat viață. La început, totul a mers bine dar, după o vreme, giganții au început să se lupte între ei și au refuzat să mai muncească. Viracocha a decis că trebuia să-i distrugă. Pe unii i-a transformat înapoi în piatră (…) pe ceilalți i-a îngenuncheat cu un mare potop”.

În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law (1918), sir James George Frazer consemnează o poveste din Peru, care vorbește despre un indian prevenit de o lama asupra unui diluviu. Omul și lama au fugit împreună pe muntele Vilca-Coto, unde au găsit refugiate tot soiul de păsări și animale. Marea a acoperit toate câmpiile și munții, în afară de vârful Vilca-Coto. După cinci zile apele au scăzut iar marea s-a întors în matca ei. Toți oamenii s-au înecat în acel potop, în afară de cel care a fugit pe munte, strămoșul tuturor neamurilor din lume.

Potrivit mitologiei aztece, au supraviețuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli și soția sa, Xochiquetzal, pe care un zeu i-a prevenit de venirea cataclismului. Ei au scăpat cu o corabie uriașă, pe care au construit-o conform indicațiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au așezat acolo și au avut mulți copii care au rămas muți până când o porumbiță, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însă limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau înțelege între ei.

Pentru indienii mechoacanesec din America Centrală, zeul Tezcatilpoca s-a hotărât să distrugă întreaga omenire printr-o inundație, cruțându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încăpătoare cu soția și copiii lui, cu o mulțime de animale și păsări precum și cu provizii de semințe și răsaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care ieșea din apă, după ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului să se retragă. Dorind să știe dacă putea coborî în siguranță, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hrănindu-se cu cadavrele care înțesau Pământul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis și alte păsări, dintre care s-a întors doar pasărea colibri, cu o ramură înfrunzită în cioc. Văzând în acest semn că Pământul începuse să se reînnoiască, Tezpi și familia lui au părăsit corabia, s-au înmulțit și au repopulat lumea.

Indienii chibcas din Columbia centrală spun că ei au dus inițial o viață de sălbatici, fără legi, agricultură sau religie. Într-o zi a apărut printre ei un bătrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barbă lungă și deasă. Acesta i-a învățat cum să-și înalțe colibe și cumMarilynMinter_Deluge să trăiască laolaltă în societate. La câtva timp după el a apărut soția sa, Chia, care era foarte frumoasă dar rea, plăcându-i nespus să zădărnicească eforturile altruiste ale soțului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrăjitorești pentru a provoca o mare inundație, în care a murit cea mai mare parte a populației. Bochica s-a supărat foarte tare și a surghiunit-o pe Chia în Cer, unde ea a devenit Luna. Apoi Bochica a făcut ca apele Potopului să se risipească, i-a coborât pe supraviețuitorii din munții pe care se refugiaseră, le-a dăruit legi, i-a învățat să cultive pământul și a instaurat cultul Soarelui, cu sărbători, sacrificii și pelerinaje periodice. După ce a terminat cu aceste lucruri a împărțit puterea de a guverna între două căpetenii și și-a petrecut restul vieții ca un ascet, trăind într-o contemplație calmă. Când s-a înălțat la cer, Bochica a devenit zeu.

Indienii canarieni din Ecuador relatează povestea unui potop din care au scăpat doi frați, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe măsură ce apele creșteau, muntele se înălța tot mai sus, astfel încât frații au supraviețuit dezastrului.

În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiană păstrau o tradiție potrivit căreia odinioară a avut loc un potop din care au scăpat cu viață foarte puțini băștinași, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri și capacitatea de a pluti pe apă (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun că „potopul a fost rezultatul unor erupții vulcanice însoțite de cutremure violente”.

Conform cărții The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legendă a indienilor yamana din Țara de Foc afirmă că, pe vremea marii frământări, femeia-lună s-a umplut de ură față de oameni și a provocat Potopul. Toată lumea s-a înecat, în afară de cei puțini care au reușit să se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apă. Tribul pehuenche din aceeași Țară de Foc asociază Diluviul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele și Luna au căzut de pe cer și lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriași au adus Soarele și Luna înapoi pe cer”.

Într-o legendă a indienilor luiseno din sudul Californiei, un potop a acoperit munții și a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câțiva au scăpat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat și mai spre nord, la indienii huron. Iar o legendă a unui trib din familia Algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refăcut lumea după Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre și al unui șobolan moscat. În secolul al XIX-lea, James William Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spunea că „marea și apele au cotropit odată Pământul, astfel că orice viață omenească a fost stârpită”. Indienii chickasaw afirmau că lumea fusese distrusă de apă, „dar acea unică familie a fost salvată și câte două animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau și ei despre o vreme când nu a mai existat pământ uscat iar toții oamenii dispăruseră de pe lume. PotrivitWorld Mythology, miturile indienilor hopi afirmă că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos. A doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă și totul s-a acoperit de gheață. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”.

Printre indienii inuit din Alaska există tradiția unui diluviu cumplit, însoțit de un cutremur, care a măturat fața Pământului atât de repede, încât numai câțiva oameni au reușit să scape în canoe sau să se refugieze pe vârfurile celor mai înalți munți, împietriți de groază.

Un asemenea eveniment, întâlnit pe toată suprafața planetei noastre, nu poate fi o născocire a imaginației strămoșilor noștri. Mai ales ținând cont că s-au descoperit dovezi care să susțină veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a găsit ruinele unui oraș la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lângă insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafața oceanului un uriaș complex deunderwater_city structuri de piatră, sub forma unei piramide fără vârf, de mărimea a două terenuri de fotbal. Tot aici se găsește și un chip uriaș din piatră. În anul 2000, o expediție condusă de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestică a Cubei, la șase sute șaptezeci de metri sub apă, ruinele unui oraș imens, ce cuprindea clădiri megalitice, temple și piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipă de cercetători italieni a găsit în lacul Titicaca din munții Anzi, la treizeci de metri sub apă, urme ale unui drum pavat, o terasă de piatră, un perete lung de opt sute de metri și un cap sculptat din piatră. Este posibil ca acestea să fie ruinele orașului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existența în apele sale a unei specii de căluț de mare, care în mod normal trăiește doar în ape sărate, adică mări și oceane. În același an, în luna septembrie, pe coasta turcă a Mării Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o fermă la aproximativ o sută zece metri sub nivelul mării. În 2001, cercetătorii de la Institutul Oceanic din India au găsit pe fundul golfului Khambhat, la câțiva kilometri de țărm, o imensă rețea de clădiri din piatră, întinse pe o suprafață de opt kilometri pătrați, ce formează două orașe; s-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci și două de mii de ani. La trei sute douăzeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost găsit sub apă legendarul oraș Dwarka, despre care miturile spun că era reședința zeului Krișna. În Marea Mediterană se află aproape două sute de orașe scufundate. Robert Ballard și alți savanți au speculat că ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revărsarea Mării Mediterane peste un baraj natural, provocând un potop care a prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătrați de teren la o adâncime de peste o sută cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa, Excavations at Ur (1954), că în 1929, pe când lucrările de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârșit, la mai bine de trei metri sub nămolul întărit s-au descoperit urmele unei civilizații mult mai vechi. Urme asemănătoare, ascunse sub straturi de nămol, s-au găsit și în orașele Uruk, Kiș, Șuruppak (orașul eroului sumerian al Potopului) și Ninive, în cel din urmă arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai puțin de treisprezece straturi de nămol și nisip de râu. Singura explicație plauzibilă pentru aceste civilizații îngropate sub metri de nisip și nămol este că, într-adevăr, o mare inundație a avut loc cândva în trecut.

Dacă Potopul a existat în realitate, așa cum ne spun legendele din întreaga lume și descoperirile arheologice, ce l-a provocat? Varianta acceptată de cei mai mulți este că diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se presupune că a avut loc între anii 70.000-10.000 î.e.n. După cum am văzut, oamenii au consemnat și era glaciară în miturile lor, în timpurile de dinaintea Potopului. Să fi avut totuși loc Diluviul la sfârșitul erei glaciare, acum douăsprezece – treisprezece mii de ani? Cei mai mulți cercetători susțin cu tărie acest lucru. Însă, oricât de fervent ar fi susținută, această ipoteză nu are nicio acoperire, nici măcar una logică. Oamenii de știință ne spun că încălzirea globală de la finalul glaciațiunii s-a realizat treptat, de-a lungul mai multor milenii. O încălzire treptată sub nicio formă nu ar putea provoca o topire rapidă a zăpezii, care să ducă la masive inundații. În câteva milenii, apa ar fi avut timp mai mult decât suficient să se evapore și să fie absorbită de scoarța terestră. Singura variantă plauzibilă este că o topire rapidă a gheții și a zăpezii, ce ar fi dus la o inundație masivă, ar fi putut fi provocată doar de o încălzire rapidă a climei. Oamenii de știință susțin că a existat într-adevăr o astfel de încălzire globală bruscă, acum aproximativ 30-35.000 de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut avea loc Potopul.

Lista regilor sumerieni, redactată în jurul anilor 2000-1500 î.e.n. și elaborată pe baza listelor de regi descoperite la Larsa și Nippur, împarte regii orașelor sumeriene în două părți: cei care au domnit înainte de Potop și cei care au domnit după. Conform acestei liste, înainte de marea inundație au domnit opt sau zece regi în cinci orașe, domniile lor însumând între 241.200 și 432.000 de ani. „Apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munți”. În Kiș au domnit treizeci și trei de regi timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile și douăsprezece ore. În Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus timp de 293 de ani de cinci regi. Orașul Adab a avut un singur rege, care a fost 90 de ani pe tron. În Avan a condus o singură dinastie, formată din trei regi, timp de 356 de ani. La fel și în Hamad, unde un singur rege a domnit pentru 360 de ani. La Mari au existat șase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea mai lungă domnie este cea din Kiș, unde treizeci și trei de regi au domnit după Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile și douăsprezece ore. Dacă această listă a fost scrisă în anii 2000-1500 î.e.n., înseamnă că primul rege din Kiș de după Potop a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 – 29.300 î.e.n. Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de această perioadă.

În Egiptul antic, preoții credeau că zeul Ptah a sosit în țara lor cu mult timp în urmă, pentru a scoate pământul de sub ape. După ce a terminat, s-a înscăunat ca rege. Din această legendă nu putem înțelege decât că pământul Egiptului a fost scufundat în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme după acel eveniment. În Egipt s-au descoperitZei egipteni 1 mai multe liste de conducători divini, zei și semizei, care au condus țara înaintea oamenilor. Deși datele diferă, toate încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape.Papirusul de la Torino spune că zeii au domnit timp de 23.200 de ani, venerabilii Șemsu-Hor (soldații lui Horus din timpul marelui război împotriva lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui Eusebius, preotul Manetho susține că în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un șir de regi timp de 1.817 ani, treizeci de regi pentru 1.790 de ani, alți zece regi timp de 350 de ani și Spiritele Morților (probabil aceiași Șemsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de ani. În primul secol î.e.n., istoricul grec Diodoros din Sicilia scria că preoții egipteni i-au mărturisit că, înainte de domnia oamenilor, zeii și semizeii au condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus afirma, la rândul său, că înainte de faraoni în Egipt au condus două dinastii de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani și una tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Dacă Ptah a condus Egiptul după Potop în urmă cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum douăsprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci de milenii.

Homo neanderthalensis, o specie apărută brusc acum o sută cincizeci de mii de ani, după un hiatus evolutiv de peste două sute cincizeci de mii de ani, dispărută acum treizeci – treizeci și cinci de milenii, reprezintă unul dintre marile mistere ale științei. După cum menționa în Supraviețuitorii cuaternarului(2003) Dan Apostol, „dispariția bruscă șiNeanderthal man aparent completă din Europa, Africa și chiar o parte a Asiei a lui Homo neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au atins apogeul evoluției la finalul perioadei glaciare și au dispărut „fără niciun motiv aparent, exact când clima se încălzise considerabil, ușurând enorm lupta pentru existență”. Indiciile sumeriene și egiptene datează Potopul în jurul anului 30.000 î.e.n., în timpul încălzirii globale bruște din mijlocul erei glaciare. Dispariția fără urmă a lui Homo neanderthalensis exact în aceeași perioadă nu ne poate da decât un singur răspuns satisfăcător: omul de Neanderthal a dispărut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din întreaga lume, care susțin că toate ființele de pe Terra au murit în urma acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul că neanderthalienii au dispărut întâi din Europa și Africa, supraviețuind până la Potop doar cei din Asia,Ramayana susținând că au fost adunați toți acolo pentru războiul din Lanka, împotriva lui Ravana / Marduk.

Pentru a afla ce a cauzat încălzirea globală rapidă, care a dus la Potop, trebuie să aflăm mai întâi motivele apariției erei glaciare. Din păcate, oamenii de știință nu sunt în stare să ne ofere un răspuns satisfăcător în această privință. Tot ceea ce știm (sau, mai exact, ceea ce presupunem) este că, din când în când, clima se răcește foarte mult din motive necunoscute. După o anumită perioadă de timp clima se încălzește, probabil tot din aceleași motive necunoscute. Dacă oamenii de știință nu ne pot oferi aceste răspunsuri, nu ne rămâne decât să le descoperim singuri. Logica de bun simț ne sugerează că o răcire considerabilă a climei întregului Pământ poate fi provocată doar de absența căldurii și luminii razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: dacă Soarele s-ar îndepărta de Terra ori dacă planeta noastră s-ar îndepărta de Soare. Dar, din câte știm, planetele și stelele nu își modifică orbitele fără motiv, ca mai târziu să revină la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste variante nu poate fi satisfăcătoare. Există însă și a treia, care nu va fi acceptată nicicând de savanți, deși este cea mai logică: ceva a împiedicat lumina Soarelui să ajungă pe Pământ. Acest „ceva” ar trebui să fie uriaș, probabil de mărimea unui planetoid, și să se miște în același timp cu planeta noastră, astfel încât să fie plasat în orice moment între Pământ și Soare. Însă nu știm niciun corp ceresc care să aibă capacitatea de a-și modifica traiectoria, de a se interpune între Terra și Soare, de a-și păstra acea poziție timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, să se întoarcă de unde a venit. Orice ființă rațională va spune că niciun corp ceresc nu poate face aceste lucruri. Și i-am putea da dreptate fără să clipim, dacă nu ar exista un astfel de corp chiar mai aproape de noi decât ne-am aștepta…

Luna este singurul satelit natural al Pământului, având 8,67% din diametrul planetei noastre, dar numai 1/7 din densitatea acesteia. Numele său provine de la zeița romană Diana (Artemis la greci), care mai era numită și Luna. Este lipsită de atmosferă și de fenomene meteorologice și încă de pe băncile școlii suntem învățați că pe Lună nu există viață. Însă, pe 4 decembrie 1996 s-a anunțat descoperirea unei mase de gheață la polul sudic al Lunii, întinsă pe o arie de 5.500 km2, iar pe 5 martie 1998 descoperirea a trei sute treizeci milioane de tone de apă la ambii poli. Iar unde este apă, teoretic este și viață…

Conform cronicii japoneze Nihongi, în a șaptea zi a celei de-a doua luni a primăverii anului 640, în Lună a intrat o stea. Evenimentul s-a repetat în ziua a noua a lunii a șaptea din anul 642. Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială Cotton Mather, care a remarcat un obiect straniu în dreptul Lunii. În 1668, 1783 și 1787, astronomii francezi, englezi și germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părții întunecate a discului lunar. În 1794,full_moon_smallSocietatea Regală de Științe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare științifică despre apariția unui obiect luminos pe suprafața Lunii. În 1874, profesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafața Lunii, rămânând vizibil mult timp, apoi luminile au dispărut brusc. În 1950, astronomul Harold P. Wilkins a zărit, mișcându-se deasupra craterului selenar Aristarh, o formă strălucitoare ovală având lungimea de o sută cincizeci – două sute de metri. În 1958, astronomul Nikolai Kozîrev a observat și el emisiuni luminoase repetate în același loc. În 1963, observatorul Lowell semnala două pete roșii pe marginea sudică a craterului selenar Aristarh. În 1969, observații repetate ale observatorului național olandez Qudenbosch și ale echipajului misiunii Apollo 11 confirmau existența în același crater lunar a unor „lumini de origine necunoscută”. În iulie 1965 s-a semnalat de mai multe ori un fascicul de lumină albă pe Lună, care dura o secundă și jumătate.

Cristian Negureanu menționa în Tăcerea idolilor (2004) că există cratere selenare care de obicei își schimbă culoarea, uneori subit. Craterul Linné câteodată dispare și reapare, alte dăți își modifică dimensiunea și forma, fiind mai mic sau mai mare, mai rotund sau mai iregular, aruncând o umbră când gri, când portocalie. În 1869, marele crater selenar Linné, situat în Marea Serenității, a dispărut fără urmă. Apoi, lumini stranii, având cele mai curioase forme (cerc, triunghi, cruce sau elipsă) și intensități variabile, au apărut în Marea Crizelor. Timp de trei ani, Societatea Regală de Astronomie din Londra a studiat zilnic această regiune lunară, realizând peste două mii de observații asupra ciudatelor fenomene. Începând cu 1915, numeroși astronomi au observat că în multe cratere lunare apăruseră gigantice ziduri drepte sau curbe, care au rămas acolo timp de câțiva ani, dispărând apoi fără urmă.

În 1958, astronomul amator John O’ Neill a fotografiat pe Lună, în Marea Crizelor, o construcție asemănătoare podului din Sidney (Australia), lungă de optsprezece kilometri. Acea construcție a fost observată și de alți doi astronomi renumiți, profesorul Patrickblue-moon-101119-02 Moore și doctorul Hugh Percy Wilkins, ultimul afirmând că „este cu adevărat un pod. Structura pare artificială și este ceea ce noi numim, pe Pământ, o lucrare de artă”. NASA a difuzat fotografii ale „stâncii sculptate” de la marginea craterului selenar Fra Mauro, asemănătoare Sfinxului din Bucegi, și cele două vârfuri montane de treizeci și cinci și cincizeci de kilometri înălțime, a căror formă a inspirat denumirile de „copilul” și „craniul”. Echipajul Apollo 15, explorând suprafața lunară cu ajutorul unui „Lunar Rover” în zona Hadley-Apenini, a observat urme paralele de șenile, imprimate în praful lunar, ca și când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astrofizicianul chinez Mao-Kang spunea că americanii „au ascuns opiniei publice, timp de douăzeci de ani, fotografiile urmelor de pe solul lunar ale unui picior desculț de om, precum și ale unui schelet uman”. Iar alții susțin că pe Lună s-ar fi descoperit chiar un mormânt cu cruce.

Se pare că astronauții misiunilor Apollo au filmat și fotografiat o bază pe Lună (ce are cupole, structuri înalte și rotunde, cu aspect de siloz), vehicule uriașe în formă de T și nave mici sau extrem de mari. Toate acestea au fost dezvăluite sub anonimat de un cosmonaut în emisiunea TV britanică Raport științific. Cosmonautul a mai adăugat că „pe Lună există zone cu vegetație și anotimpuri, ca și lacuri artificiale, posedă câmp gravitațional iar omul poate umbla pe suprafața ei fără costum spațial, respirând doar printr-un tub de oxigen”.

În 1978, Maurice Chatelain, fost șef al Sistemului de comunicații NASA și proiectant al sistemelor de prelucrare a detelor și de comunicații ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte că, în 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe marginea craterului lunar, în timpul misiunii Apollo 11. Un fost angajat NASA, Otto Binder, a confirmat povestea. La începutul anilor ’90, profesorul Vladimir Ajaja, profesorul Alexandr Kazanțev și doctorul Serghei Bojici de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Misiunea de Control de la Houston, din care reieșea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost văzute în preajma modulului lunar.

S-a scris că astronauții misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 și 17 s-au întors cu mai multe sute de fotografii înfățișând OZN-uri. Referindu-se la astfel de obiecte zburătoare observate în apropierea Lunii, astronautul Roland Evans de pe Apollo 17 a exclamat: „ce multe sunt, roiesc ca albinele în stupi!”.

În 1970, scopul misiunii Apollo 13 era de a provoca explozii nucleare pe suprafața Lunii. Însă, pe 13 aprilie, explozia unui rezervor de oxigen lichid a avariat instalația electrică și motoarele. Pilotul navei transmitea atunci: „Hei! S-a isprăvit! Ei, ei au ucis elementul de combustie!”. Nu știm cine erau „ei”, dar știm că, din 1972, misiunile Apollo s-au întrerupt brusc. Nici rușii nu au făcut vreo tentativă să trimită un echipaj pe Lună. Se zvonește căsaguaroMoon_seip ființele care își au baza pe Lună le-ar fi interzis pământenilor să se mai apropie, deși cel mai probabil adevăratul motiv este centura de radiații Van Allen, care împiedică trecerea vreunui organism viu. Doctorul Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel, chiar considera că Luna este ocupată dintr-o perioadă veche și este folosită drept releu. Teste aprofundate din 1986 au arătat că solul lunar conține mari cantități de heliu-3, un combustibil puternic, nepoluant și nonradioactiv. Să fie acesta combustibilul folosit de OZN-urile zeilor?

Părerea generală a oamenilor de știință era că Luna s-a desprins din planeta noastră cu multe miliarde de ani în urmă. Însă în 1974, NASA a anunțat aducerea de pe Lună a unei roci vechi de 5,3 miliarde de ani, a unui mare eșantion selenar estimat la șapte miliarde de ani și a două mostre ce au douăzeci de miliarde de ani. Prin urmare, Luna este mult mai veche decât Pământul, ceea ce înseamnă că nu se putea desprinde din el. Această vechime enormă îi dovedește proveniența din centrul Universului, acolo unde s-au format primele galaxii. Dar Luna nu putea ajunge singură într-un sistem solar periferic al unei galaxii periferice pentru a fi satelit al unei planete. Dacă a fost adusă cumva aici? Însă cum ar putea cineva sau ceva să transporte prin Univers ditamai corpul ceresc?

În 1969, echipajul Apollo 12 a fost urmărit, pe tot drumul său spre Lună, de două OZN-uri. Ajuns la destinație, modulul de comandă s-a prăbușit intenționat. După un zgomot ca de clopot uriaș au urmat vibrații care au durat între cincizeci și cinci de minute și patru ore. Detectorii de ioni supertermici au înregistrat o erupție de vapori de abur, timp de paisprezece ore, pe o suprafață de o sută șaizeci de km2. În urma acestei întâmplări, NASA a declarat că Luna este în aparență goală pe dinăuntru. În iulie 1970, doi academicieni sovietici făceau publică în Sputnik ipoteza că Luna are un blindaj exterior de treizeci și doi de kilometri grosime (format din titan, crom, zirconiu și yttriu, care sunt rare pe Terra), un strat vâscos de lavă (4,8 kilometri grosime), un alt blindaj la 11,2 kilometri adâncime și un interior cu un diametru de 3.318 kilometri, unde există apă și aer. Locotenent-colonelul aviator român Doru Davidovici afirma înLumi galactice (1986) că „Luna este cel mai mare OZN”, menționând argumentele aduse de academicienii ex-sovietici Mihail Vasin și Alexandr Scerbakov, precum și de doctorul Gordon Mc Donald, cercetător principal la NASA, care au concluzionat că Luna este goală în interior.

Dacă Luna este un satelit artificial al Pământului, un fel de OZN uriaș, așa se explică și de ce se învârte întotdeauna cu aceeași parte spre noi, lucru deosebit de neobișnuit pentru un corp ceresc natural. Dar și apariția ei lângă planeta noastră, de la mare depărtare. În plus, înțelegem de ce Enki, asociat cu noaptea, avea ca simboluri și planeta Venus, și Luna, în timp ce fratele său, Enlil, era asociat cu un singur corp ceresc, Soarele. Dacă Enlil era considerat astrul zilei, Enki a devenit pentru antici cea mai strălucitoare stea a nopții, planeta Venus sau Luceafărul. Mai târziu a apărut Luna, ea devenind cel mai strălucitor corp ceresc de pe cerul nopții. Prin urmare, Enki a fost asociat cu ea, nouă rămânându-ne de la strămoșii noștri ambele variante, Enki fiind și Venus, și Luna.

Dacă într-adevăr Luna a fost adusă aici într-o vreme când oamenii existau deja, ar trebui să găsim acest eveniment consemnat în memoria colectivă a omenirii. Și, într-adevăr, există. Poetul roman Ovidius Publius Naso menționa în scrierile sale că, în epoca arcadiană, cerul era lipsit de Lună. O legendă din Anzi spune că zeul Viracocha a creat Soarele, Luna și stelele după Potop. Indienii chibcas din Columbia centrală cred că, deoarece a provocat Potopul, Chia a fost exilată de soțul ei în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Nu crede nimeni că o femeie a devenit Luna, dar putem înțelege din acest mit că, până la Potop, satelitul „natural” al Pământului nu exista.

Capitolul 9 al Genezei biblice susține că, după Diluviu, zeul suprem a regretat că a distrus oamenii. Drept pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legământ dintre el și oameni. Capitolul 55 al Cărții lui Enoh afirmă un lucru asemănător: „Apoi Stăpânul zilelor972901-mar19_rainbow s-a căit și a zis: «În zadar i-am nimicit pe toți cei care trăiesc pe acest pământ». Și el a făcut legământ pe marele său nume: «De acum înainte nu voi mai face așa ceva celor care trăiesc pe pământ, și voi așeza un semn pe cer, și acesta va fi o făgăduială de bună credință între mine și ei pentru totdeauna, câtă vreme cerul este deasupra Pământului. Și acestea sunt după porunca mea»”. Nu pare prea probabil să fi apărut curcubeul pe cer după Potop, ținând cont că acesta este un fenomen optic și meteorologic, un spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractată în picăturile de apă din atmosferă. Cartea lui Enoh nu specifică nimic despre curcubeu, ci îl numește doar „un semn pe cer”. Este posibil ca acel „semn” să fie Luna?

Dacă „zeii” au adus Luna pentru a împiedica lumina Soarelui să mai ajungă pe Pământ, acest eveniment ar fi putut crea o eră glaciară. Este posibil ca acest „blocaj” să fi fost în genul unei eclipse de Soare. Dar, pentru ca Luna să acopere complet Soarele, ar fi trebuit adusă mai aproape de Terra decât este în prezent. Acest lucru ar fi cauzat nu doar un întuneric total, ci și înclinarea axei Pământului, pe care oamenii de știință încă nu pot să o explice, deși susțin că fără atracția selenară nu ar exista înclinarea Terrei. Indienii hopi din Arizona vorbesc despre înclinarea axei planetei noastre în acea perioadă, susținând că „a doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă și totul s-a acoperit de gheață”. Aceiași oameni de știință spun că fără această înclinare nu ar exista anotimpuri și am avea mereu o climă tropicală.

Strămoșii noștri ne-au lăsat destule referiri la o climă caldă, uneori chiar tropicală, pe întreg Pământul. Printre ele se numără hărțile amiralului Piri Reis din 1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis și Mercator) din 1569 și a francezului Philippe Buache din 1737, care arată Antarctica fără gheață. Nu știm cine a făcut aceste hărți sau când, dar cert este că oamenii existau atunci când cel mai sudic continent avea o climă caldă, nefiind acoperit de gheață.

O hartă compilată de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arată o limbă de pământ de circa 1.600 de kilometri lățime, care unește Alaska de Siberia. Geologii susțin că un astfel de „pod de pământ” a existat într-adevăr acolo unde astăzi se află strâmtoarea Bering, însă a fost înghițit de ape la sfârșitul ultimei ere glaciare. Și această hartă demonstrează că oamenii existau atunci când nordul Pământului era lipsit de gheață, având un climat mult mai cald.

S-a descoperit că, în Paleoliticul inferior, în România de astăzi trăiau girafe, elefanți și rinoceri, animale care nu există în prezent decât în Africa. Herodotos scria că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. În Mezolitic, vegetația era foarte abundentă, chiar luxuriantă în zona Porților de Fier. Sunt dovezi care atestă că în țara noastră, în ultimul milion de ani, a fost permanent o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire.

Scripturile zoroastriene ale perșilor spun că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, avea un climat blând și productiv înainte ca Angra Mainyu să aducă înghețul. O „întâlnire” dintre Soare și Lună, înainte de Potop, este redată și de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna și a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puțin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundație”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au păstrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui. Să fie acea „schimbare” în calea Soarelui apariția Lunii?

Aducerea unui corp ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit să influențeze într-o anumită măsură celelalte planete. Surprinzător sau nu, anticii ne-au lăsat indicii și despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezească despre care se spunea că ar conține „toateSolar-eclipse cunoștințele”, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, afirmă că, înainte de Diluviu, „planetele și-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna și stelele și-au schimbat mișcările”. Mitul norvegian al Potopului susține că, înainte de această catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Știri despre Egipt și minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid inundația globală, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. ÎnBundahiș, când Angra Mainyu a trimis „înghețul pustiitor și necruțător”, el a și „atacat și tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”; în același timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”.

Dacă Luna a fost adusă pentru a împiedica lumina Soarelui să ajungă pe Pământ, această eclipsă totală ar fi reprezentat o lungă perioadă de întuneric. Care este menționată în miturile multor popoare. Dispariția Soarelui nu era ceva obișnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat să-și explice acest fenomen în cele mai colorate moduri. De exemplu:

În The Mythology of South America, John Bierhorst scria că tribul pehuenche din Țara de Foc asociază Potopul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele și Luna au căzut de pe cer și lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriași au adus Soarele și Luna înapoi pe cer”.

Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun că marele îngheț a fost însoțit de o beznă adâncă. Unul dintre bătrânii neamului toba declara că „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a dispărut cu totul și oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârșit merindele, au început să-și mănânce copiii. Până la urmă, au murit cu toții”, mai puțin semi-divinul Asin și cei cărora le-a oferit focul.

Popol Vuh a mayașilor spune că „fața Pământului s-a întunecat”. Mai spune și că aceea era o vreme când „Soarele și Luna își acoperiseră fețele”. Alte surse mayașe susțin că evenimentul a avut loc „pe vremea străbunilor. Pământul s-a întunecat (…) S-a întâmplat că Soarele încă mai era luminos și limpede. Apoi, la amiază, s-a întunecat”.

Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pământul fusese azvârlit în beznă datorită dispariției Soarelui. „Omenirea trăia în dezordine; mulți umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case și nici alte locuințe decât peșterile, de unde porneau și adunauviracocha_in_action_by_captainperu-d3d4ssi orice găseau de mâncare prin preajmă”. După Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile și cunoștințele necesare unei vieți civilizate și productive. Într-o legendă consemnată de Blas Valera în secolul al XVI-lea, primul monarh incaș, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsă de durerile facerii, în lume s-a făcut întuneric. Soarele a apărut din nou pe cer doar după ce s-a născut Manco Capac. După ce a vizitat orașul Cholula în 1585, călugărul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un bătrân venerabil din oraș, despre care se spunea că avea peste o sută de ani: „la început, acest loc se afla în beznă și în întuneric”. După aceea, „au apărut niște uriași diformi, care au luat Pământul în posesiune”.

Montesinos spunea că în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incaș, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriașii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douăzeci de ore nu a mai fost Soare”. După rugăciuni și sacrificii astrul zilei a reapărut, iar regele a reintrodus vechile legi și ritualuri de venerare.

În Epopeea lui Gilgameș, nemuritorul Utnapiștim povestea că „un val de deznădejde s-a înălțat spre cer, când zeul furtunii (Enlil – n.a.) a prefăcut lumina zilei în întunecime, când a sfărâmat ținutul ca pe un ulcior”.

În Bundahiș, când Angra Mainyu a trimis „înghețul pustiitor și necruțător”, a stăpânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.

Un mit norvegian spune că un lup tânăr a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă și „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanță roșie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Acest episod a avut loc înainte de Potop.

În Egiptul antic se credea că, în timpul luptei dintre Seth și Horus, zeul-soare Ra a refuzat să mai iasă din camera sa, lăsând lumea în beznă. A fost convins să se răzgândească de către fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goală în fața lui și gâdilându-l. Același mit se întâlnește și în Japonia, unde zeița Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grotă cerească, enervată fiind de fratele său, Susano-o. Deoarece lumea era scufundată în întuneric, zeii au încercat să o convingă pe Amaterasu să-și reia locul pe boltă. Singura care a reușit acest lucru a fost zeița Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv și obscen, în timpul căruia s-a dezbrăcat complet.

În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, și al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însă nu a putut ține caii în frâu și, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat să mai apară pe cer cu carul său. Într-un final a fost convins de zei să nu lase lumea în întuneric și să-și reia locul. În Meteora, Aristotel scria că „stelele au căzut din cer în timpul prăbușirii lui Phaeton”. Grecii și romanii antici susțineau că această întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.

Cine a adus Luna aici pentru a provoca o eră glaciară? Strămoșii noștri spun că zeii. Dacă zeii sunt răspunzători pentru acest lucru, care ar fi motivul lor? Miturile susțin că „marele îngheț”, apariția Lunii, dispariția Soarelui și Potopul au avut loc în timpul celui de-al doileaFun-Earth-Science-Facts-for-Kids-on-Ice-Age-Image-of-the-Sea-Ice-During-Ice-Age-e1394525073524 mare război al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare că armata lui Marduk era superioară celei ale lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând că el a câștigat primele lupte. Spre deosebire de primul război al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferiorității numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii și oamenii, numărul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fața unchiului său. Pierzând luptă după luptă, Enlil se vedea în fața înfrângerii totale. Singura soluție pentru victorie era reducerea armatei dușmanului său. Cum nu se putea înfăptui acest lucru prin luptă dreaptă, Enlil a apelat la soluții alternative. Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. Cum „frigul cel mare” nu părea să aibă efecte vizibile, Enlil le-a trimis pământenilor viruși, acele „boli, epidemii, ciumă și holeră”, însă singurii afectați erau oamenii, nicidecum semizeii și Veghetorii. Nici frigul, nici foametea și nici virușii nu atingeau Veghetorii sau pe copiii acestora, așa că Enlil a recurs la soluția finală: înecarea tuturor printr-un Potop. Dacă Epopeea lui Atra-Hasis afirma că zeul s-a arătat nemulțumit de înmulțirea oamenilor, nu înseamnă că era deranjat de zgomotele lor făcute în timpul împerecherilor, așa cum susține și Epopeea lui Gilgameș, ci de creșterea numărului lor. Mai exact, de creșterea armatei lui Marduk. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pământului avea doar rolul de a distruge armata inamicului. Bănuim că nu i-a fost ușor să ia această hotărâre însă, de obicei, în timp de război nu există reguli. Anu și Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotărând declanșarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlăturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încălzire globală din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci și cinci de milenii. Enki a fost obligat să jure că nu va dezvălui acest „secret al zeilor” însă zeul înțelepciunii nu putea să nu găsească un subterfugiu.

Jurământul îl oprea să le împărtășească oamenilor secretul, nu însă și unui obiect. Astfel încât, înEpopeea lui Gilgameș, Enki l-a înștiințat pe Utnapiștim printr-un vis de sosirea Potopului. Însă nu direct, ci vorbind cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetați! Omule din Șurrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, dărâmă-ți casa ta și clădește o corabie; părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și întocmește-ți o corabie. Aici ai măsurile corabiei, cum trebuie să o făurești; lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în corabie sămânță din toată făptura vie”. Întrebat de Utnapiștim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea că ridică ditamai corabia, Enki i-a răspuns: „Spune-le lor următoarele: am auzit că Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici să trăiesc în cetatea asta; mă voi coborî spre limanul mării, ca să locuiesc împreună cu Ea, stăpânul meu. Dar peste noi revărsa-va ploaie de bogății: pești mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara, Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”. Ultimele fraze subliniază acea perioadă de foamete din timpul erei glaciare, amintită și de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pământului” și a primi hrană, oamenii din Șuruppak chiar l-au ajutat pe Utnapiștim să-și construiască ambarcațiunea.

Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeași întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul său devotat, Atra-Hasis, punându-l să stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând că vorbește cu scutul, a spus:

Scut de trestie,

Bagă de seamă la ceea ce-ți spun.

Toate casele oamenilor și toate orașele,

De o furtună mare vor fi măturate.

Sămânța omului atunci va dispărea…

Aceasta-i ultima lege,

Cuvântul Adunării Zeilor,

Cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”.

Enki și-a sfătuit slujitorul credincios să construiască o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai făcut o corabie niciodată… fă-mi desenul pe pământ să pot vedea cum”, Enki i-a oferit instrucțiuni precise, dimensiunile și modul de construcție. Pentru curioși, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul că urma să plece în lăcașul lui Enki, pentru a scăpa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapiștim.

După ce a terminat de construit arca, Utnapiștim / Atra-Hasis și-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale și mulți meșteșugari. Momentul în care el însuși trebuia să intre în corabie era unul precis:

Când Șamaș,

Care poruncește un cutremur la apusul Soarelui,

Va ploua din cer cu erupții,

La bordul corabiei să te sui,

Și bine intrarea s-o închizi”.

Acest semn pe care trebuia să îl aștepte Utnapiștim reprezintă sosirea lui Marduk / Șamaș, care pare să fi lansat un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu erupții”), asemănător celui descris în Ramayana („sute de meteoriți căzând din cer”), ce va zgudui pământul („poruncește un cutremur”). Atacul lui Marduk coincide cu începutul Potopului și reprezintă ultima bătălie din cel de-al doilea mare război al zeilor,planeta_ufo_by_juantelos-d268k7c consemnată în multe legende ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Gilgameș, începutul Potopului pare a descrie o luptă între cele două tabere rivale de divinități: „La primele licăriri ale zorilor (când Luna a fost înlăturată din calea Soarelui – n.a.), un nor negru (nava lui Enlil – n.a.) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil – n.a.), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii – n.a.) se ridicară. Nergal(Marduk – n.a.) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor – n.a.), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor – n.a.). Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identică cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” și „numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total” – n.a.), când a sfărâmat tot ținutul ca pe un vas de lut. O zi întreagă vijelia a bântuit cu furie, s-a năpustit peste lume ca valurile unei oști atacatoare. Nimeni nu mai putea să-și vadă propriul frate, nu mai era chip să zărești din cer oamenii”.

Înainte de revărsarea apelor, Pământul a fost trecut prin foc, datorită armelor teribile, cel mai probabil nucleare, folosite de combatanți. În Theogonia lui Hesiodos, „o mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită de aburii cumpliți, topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”. În epopeea indianăRamayana, „sulițele, securile,19564756 scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi”. Indienii hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos. În mitologia scandinavă, „uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, poemul Voluspasusținând că

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

Puhoiul de ape a acoperit Pământul, stingând flăcările și distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmărit: „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea7:11), „vântul a suflat, șuvoiul, furtuna și potopul au copleșit lumea, năprasna și puhoaiele au bântuit laolaltă ca oștirile în bătălie” (Epopeea lui Gilgameș), „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology). Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi făcea pe zei să tremure”, după cum declară Epopeea lui Atra-Hasis. Iar după Ramayana, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care înțelegem că acel cutremur poruncit de Șamaș / Marduk a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil și Marduk au continuat lupta chiar și pe apă, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „bărci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii supraviețuitori însă au fugit din calea puhoaielor, Epopeea lui Atra-Hasissusținând că „au întors spatele și au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusă). În Epopeea lui Gilgameș, „înșiși zeii, înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribuliră lipiți de ziduri, înghesuindu-se unii într-alții, asemenea câinilor. În cele din urmă Iștar, Regina Cerurilor (Ninhursag – n.a.), cea cu glas dulce, începu să țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost royom-39căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor». Zeii cei mari ai Cerului și ai Infernului plângeau, acoperindu-și gurile. Vreme de șase zile și șase nopți vântul n-a contenit să sufle, furtuni, vijelii, revărsări de ape au copleșit Pământul. Vântoase năprasnice și potopiri de ape vuiau dezlănțuite, ca războinicii pornind împotriva vrăjmașilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezintă evenimentul într-un mod asemănător:

Anunakii, Marii Zei,

Stăteau suferind de foame și de sete…

Ninti (Ninhursag – n.a.) plângea și suferea;

Plângea să-și ușureze marea durere.

Zeii plângeau și ei alături de ea, pentru Pământ.

Era copleșită de marea durere,

Și setea cea cruntă o încolțea.

Acolo unde ea stătea, zeii plângeau,

Ca oile strânse una într-alta stăteau.

Buzele lor de sete erau arse,

Iar burta lor de foame gemea”.

Zeița Mamă, Ninhursag, era șocată de amploarea distrugerii:

Zeița a văzut și a plâns…

De febră buzele-i erau aprinse…

Ca muștele-s făpturile de mine făcute.

Ei umplu râurile, sunt hrană pentru pești,

Sunt înghițiți cu toții de marea furioasă”.

Declarația zeiței din Epopeea lui Gilgameș oferă amănunte suplimentare despre acest mare război al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea.54 De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască?”. Din această mărturisire aflăm că, deși era mama lui Marduk și fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alături de noul ei soț, Enlil, și de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene este descris acest moment: deși era inițial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag și-a ajutat noul soț și frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o decapiteze. Istoricul Plutarchus susține că nu a fost vorba despre o decapitare adevărată, Horus smulgându-i de fapt mamei sale coroana de pe cap. Dacă Plutarchus are dreptate, Marduk și-a renegat mama pentru că a trecut de partea lui Enlil. Probabil pentru a-și demonstra loialitatea, ea a fost trimisă, sub forma leoaicei Sekhmet, să înăbușe revolta oamenilor, ce era cât pe ce să se transforme într-o extincție a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alături de Zeus împotriva lui Typhon și Iștar de la hitiți, care i-a fost alături lui Teșub în războiul cu Ullikummi. Astfel înțelegem și motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis și Epopeea lui Gilgameș, ea a fost de partea lui Anu și Enlil atunci când s-a hotărât distrugerea oamenilor prin Potop. Și-a dat seama în timpul Diluviului că a ales tabăra greșită, însă era prea târziu. Cel puțin pentru oameni.

Poemul babilonian Enuma Eliș pare a descrie două evenimente într-o singură poveste. Deși se referă la distrugerea proto-Pământului în care era închisă Sophia de către Enlil, al cărui corp era planeta Jupiter, poemul include și povestea celui de-al doilea mare război al zeilor, copiind părți din Epopeea lui Gilgameșși Epopeea lui Atra-Hasis. În cele două epopei, gălăgia oamenilor îl împiedica pe Enlil să se odihnească, prin urmare a hotărât distrugerea lor. Enuma Eliș susține un lucru asemănător: zeul Apsu nu putea dormi din cauza hărmălaiei tinerilor zei.

Toți frații s-au adunat împreună;

Încolo și încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.

În joaca lor nebună printre stele,

Făceau să tremure pântecul lui Tiamat.

Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;

În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas.

Nesuferite erau faptele lor…

Și necugetate mișcările”.

Apsu s-a sfătuit cu Mummu, sfetnicul său, și a hotărât să-i distrugă pe tinerii zei. Din această poveste reiese că Apsu este Enlil, soția sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil. Poemul susține că „Sfatul lor de taină” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricoșat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a născocit un plan prin care „somnul să cadă asupra lui Apsu”. Când ceilalți zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a căzut peste Apsu” și chiar „sfetnicul Mummu nu putea să se miște”. După ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu și pe Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara și i-a dat jos mantia sa de aură”. Această întâmplare există și în Mitul lui Zu, unde pasărea Zu („Înțelepciunea”), Enzu („Domnul înțelepciunii”) sau Anzu („Înțelepciunea cerului”) îi fură lui Enlil însemnele regale, sceptrul și Tăblițele Destinului. Tiamat însă nu a stat degeaba:

Ea l-a ridicat pe Kingu,Ares 4

Între ei l-a făcut cel mai mare…

Și conducerea bătăliei,

În mâinile lui a încredințat-o”.

În Sumer, alături de Enlil se afla Ninurta, fiul său și al lui Ninhursag, mâna sa dreaptă și moștenitorul său (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hitiți, în lupta cu Ullikummi lângă Teșub au stat Iștar și Tașmișu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se luptă cu Zu și recuperează Tăblițele Destinului, alături de însemnele regale ale tatălui său. Iar în Enuma Eliș apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât să bănuim că este același Ninurta.

Speriați de Tiamat și de armata sa condusă de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk să îi salveze: „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; El, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, însă nu fără o condiție:

Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,

Viețile să vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,

Cheamă a Zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.

Bucuroși că nu trebuie să o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotărât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducător la luptă.

Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre zei,

Unul spre celălalt se îndreptau;

Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul,

De luptă erau acum gata”.

După o bătălie crâncenă, Marduk și-a învins adversara, alături de armata ei. Apoi a tăiat-o în bucăți, ba chiar a decapitat-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:

Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;

A tăiat văile prin care sângele ei curgea;

Pe vântul de nord l-a pus să-l poarte

Și într-un loc necunoscut să-l lase”.

După această victorie, Marduk a fost declarat erou al zeilor și și-a păstrat poziția de conducător al Veghetorilor. Însă, după cum am văzut, adevăratul lor lider era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatălui său. Nu știm dacă a fost vorba într-adevăr de o decapitare și o reînviere a Zeiței-Mamă sau doar de o renegare din partea fiului trădat, însă cert este că finalul războiului o prinde îndepărtându-se de Pământ, plină de lacrimi și de remușcări.

Rămas fără cea mai mare parte a armatei sale, oamenii și semizeii murind în apele ce acoperiseră Terra, Marduk a fost înfrânt, după cum povestesc legendele grecilor, hitiților, scandinavilor sau ale indienilor. „Veghetorul purificării”, „Domnitorul veșnic” sau „Cel slăvit de generațiile viitoare”, așa cum îl numeau preoții babilonieni, a fost nevoit să fugă cu coada între picioare, alături de tatăl său, Enki, sora sa, Iștar, și restul Veghetorilor care au supraviețuit îndelungatului război. Însă Enlil își dorea să încheie conflictul odată pentru totdeauna, pregătind lovitura de grație.

sursa:secretelezeilor.ro
Anunțuri

Despre Eurocrystal

Lasă lumea să se desfășoare în fața ochilor tăi fără să încerci mereu să o înțelegi. Lasă relațiile să decurgă firesc, de vreme ce toate lucrurile se așază într-o ordine divină. Nu te strădui din răsputeri să înfăptuiești un lucru – pur și simplu lasă lucrurile să evolueze de la sine. Nu te obosi permanent să înțelegi oamenii. Când așteptările tale au fost înșelate, așa trebuia să se întâmple. Transformă-te într-un observator foarte fin, judecă mai puțin, ascultă mai mult. Acordă-ți timp pentru a-ți deschide mintea în fața fascinantului mister și a incertitudinii pe care cu toții o resimțim.
Acest articol a fost publicat în MISTERE, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s