Legea antilegionară este procomunistă

Profesorul Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), critică dur noua lege antilegionară (Legea privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii).

Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă

Din punctul lui de vedere, legea ar fi „procomunistă“, fiindcă i se pare „culmea cinismului“ faptul că „trece cu vederea crimele comunismului, comise sistematic și atingând viețile a milioane de români, unguri, nemți, evrei, bulgari sau tătari“. Profesorul Preda mai adaugă că „această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști, de «anticomuniști antidemocratici» sau de «antisemiți», ci a pus în discuție, fie și indirect, absența unui consens minim istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol“.

De ce legea zisă „antilegionară“ îi deranjează pe mulți dintre reprezentanții elitei culturale din România? 

Radu Preda: Contrar opiniei inițiatorilor, această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști, de „anticomuniști antidemocratici“ sau de antisemiți, ci a pus în discuție, fie și indirect, absența unui consens minim istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol. Or, așa cum se știe, societatea românească a parcurs, fără întrerupere, aproape trei sferturi de veac sub semnul dictaturii: de la dictatura regală a lui Carol al II-lea la cea a proletariatului, trecând prin cea legionară și apoi militară, a lui Antonescu. Una peste alta, nu trebuie să ne mire că s-au acumulat multe interogații, penumbre, neclarități. Acestea ar fi meritat să fie abordate după 1989 în spirit nepartizan, echilibrat, fără încărcătură revanșardă și fără o agendă ascunsă de reabilitare a unora sau de diabolizare a altora. Sigur, nu este o operațiune simplă. Iată de ce, în atmosfera creată de inițiatorii noii legi, ne îndepărtăm de idealul abordării rezonabile și oneste a istoriei recente. Sau poate, in extremis, vom fi împinși să facem mai mulți pași decât până acum. Sper.

De fapt, ce reproșați noii legi?

R.P.: Înainte de orice, lipsa de transparență. A trecut prin comisii și plen fără dezbateri serioase. Instituții care au drept scop legal studierea trecutului recent nu au fost solicitate să se exprime. În al doilea rând, nu mai puțin grav, se lasă impresia, prin prevederile legii, că se instituie delictul de opinie. Eu m-am confruntat deja cu unii critici care nu concep că poți avea, demnitar fiind, dreptul la opinie. În ansamblu, susținătorii legii manifestă un radicalism care nu lasă loc de discuții. Ceea ce este, să recunoaștem, foarte grav. România nu are nevoie, tocmai acum, de un asemenea război mental civil, de polarizarea ideologică și afectivă. Pare un conflict artificial, un produs de laborator.

Ce vă deranjează la această Lege privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii?

R.P.: Nu reușesc să identific acel curent sau acea tendință, în creștere, care să fi justificat noua lege. Aveam o ordonanță de urgență a Guvernului, aveam articole clare în Codul Penal privitoare la instigarea la ură și discriminare, la xenofobie și antisemitism, inclusiv prevederi legate de drepturile omului în tratatele la care România este parte. Una peste alta, nu puteam spune că eram un sat fără câini, că societatea românească se afla în derută, lipsită de repere. Dimpotrivă. Cu excepția unora ca Vadim, monument al naționalismului securistic, sau a unor voci răzlețe, ridicate acum ridicol pe piedestal și definite ca reprezentând „extrema dreaptă“, societatea noastră a dat în ultimele două decenii și jumătate dovadă constantă de toleranță. Sunt profesor la Cluj: tradiția multiculturală este acolo realitate, nu metaforă.

Avem patru Facultăți de Teologie (ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică și reformată) și un excelent Institut de Iudaistică şi Istorie Evreiască „Dr. Moshe Carmilly“, înființat deja în 1991. În plus, universitatea mea oferă cursuri în română, germană și maghiară. În ciuda unuia ca Funar, exponent al celor care își iubesc patria până la viol, românii și maghiarii conviețuiesc la Cluj foarte bine. Asta ca să nu mai amintim de experiența sibiană, unde un sas a fost ales primar de câteva ori de o populație majoritar românească pentru ca, acum câteva luni, să fie ales președintele țării. Din perspectivă europeană, alegerea lui Klaus Johannis a fost interpretată în cheia unui model de toleranță, așa cum legislația noastră privind minoritățile, în ciuda contestațiilor repetitive ale unor exaltați autonomiști, este dată drept exemplu în regiune. Așadar, revin și mă întreb, deloc retoric: cine are interesul să se deschidă un conflict? Pentru că se știe: este foarte ușor să dai drumul la demonii extremismului și infinit mai dificil să îi readuci în eprubetele din care au scăpat.

Absența comunismului din lista formelor de extremism care au afectat istoria României poate fi o explicație pentru unele dintre reacțiile adverse la această nouă lege?

R.P.: Evident, din punctul meu de vedere, este principalul defect de design al noii legi. Și cel mai inexplicabil. După 25 de ani, avem prima condamnare a unui fost comandant de închisoare politică din comunism, dar ideologia de la baza acțiunii acestuia și a șefilor lui este trecută cu vederea. Este motivul pentru care repet și cu această ocazie faptul că ne confruntăm cu o lege paradoxală: nu știu cât de antilegionară o fi, dar în mod evident este procomunistă. A trece cu vederea crimele comunismului – comise sistematic și atingând viețile a milioane de români, unguri, nemți, evrei, bulgari sau tătari – mi se pare culmea cinismului. Mă așteptam ca după condamnarea strict politică, fără urmări, a comunismului de către președintele Băsescu să fi făcut un pas înainte. Or, iată, nici vorbă de așa ceva.

Procesul primului torționar dat pe mâna justiției se apropie de final, după ce fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat a primit în primă instanță 20 de ani de închisoare. De ce sunt pedepsiți atât de târziu călăii folosiți de regimul comunist?

R.P.: Întrebarea aceasta îi frământă pe mulți dintre contemporani. Unii văd în gestul tardiv al justiției un fel de simulacru. Poate fi condamnarea unui octogenar sugestivă sau chiar suficientă? Cred că justiția nu are vârstă. Este un moment extrem de important, care atestă faptul că statul de drept poate face, totuși, dreptate în materie de crime ale comunismului. Succesul, dacă pot folosi acest termen, este cu atât mai important cu cât el vine după un sfert de secol de amnezie forțată, de ambiguitate etică, de coabitare între securiștii de ieri și democrații de azi, între vechi și nou. Decizia instanței de la București trebuie văzută și în context european: în majoritatea țărilor din jur nici nu s-a parcurs drumul acesta. La Tirana, de pildă, doar acum câteva luni Parlamentul a votat accesul la arhivele fostei poliții politice. La fel, în Bulgaria procesul confruntării cu trecutul nu este deosebit de avansat. Urmând modelul nostru, frații de dincolo de Prut întâmpină serioase dificultăți.

Croații și sârbii sunt preocupați, cum e și firesc, de victimele conflictului post-comunist, perioada anterioară așteptând clarificări în viitor. Sigur, Polonia, Germania, Cehia sau țările baltice au făcut pași foarte concreți pe calea cunoașterii și încadrării legale a ororilor comunismului, inclusiv prin aplicarea unor politici memoriale exemplare. Și totuși, în ciuda unor progrese, condamnarea comunismului nu a depășit în general, în Europa, nivelul retoric. Pe 23 august, o zi gândită să fie a memoriei victimelor totalitarismelor secolului XX și care la noi trece complet neobservată, s-au reunit la Tallinn miniștrii de Justiție ai UE, tema fiind tocmai condamnarea penală a crimelor ideologiei comuniste și a criminalilor comuniști. Iată de ce, revenind la noua lege așa-zisă „antilegionară“, dar care nu spune nimic despre dictatura roșie, contextul european ar trebui să ne determine la alte acțiuni decât cele pe care le vedem în plină desfășurare. Pe scurt, Europa în întregime are nevoie de o cultură a memoriei prin care Estul și Vestul să se recunoască reciproc mai bine decât până acum. Pentru a ajunge la o memorie istorică europeană, memoriile naționale au nevoie de reconciliere.

Cum poate fi recuperat timpul în care România nu a încercat să-i găsească până acum pe cei vinovați de crimele și violențele – fizice sau psihice – ordonate de oamenii regimului comunist?

R.P.: Foarte potrivit termenul: recuperare. Drumul a fost anevoios, permanent sabotat de reticențe și alte forme de rezistență ale fostului sistem de putere. Cine își imagina că PCR va dispărea odată cu coborârea stemei sale de pe pereți s-a înșelat profund. Zecile de mii de oameni antrenați, cu diferite responsabilități și privilegii aferente, în menținerea aparatului de putere, la centru, periferie sau străinătate, s-au regrupat spontan, în chiar zilele din decembrie 1989. O dovadă sugestivă: mai mult de jumătate din primul guvern zis post-comunist era format de foști membri de partid, unii chiar membri ai Comitetului Central. Așadar, de mirare este, totuși, că într-un timp relativ scurt am ajuns să avem instrumente de drept, perfectibile, posibilități de incriminare, respectiv sesizare penală, să facem investigații speciale și altele asemenea.

De ce credeți că durează atât de mult un proces precum cel al lui Alexandru Vișinescu, în care timpul e atât de prețios?

R.P.: Întrebarea este îndreptățită. Timpul nu are răbdare nu doar cu făptașii, ci și cu victimele și urmașii acestora. Ce să zic? S-a urmat o procedură obișnuită, jurisprudența noastră nefiind încă instruită și exersată în acest gen de cauze deosebit de grave. Cum am spus și cu alte ocazii, instanța românească nu are încă la îndemână toate pârghiile unei pregătiri pe măsura complexității unor acuzații de genul crime împotriva umanității. Aici se poate învăța încă de la Tribunalul Penal Internațional de la Haga și de la alte instanțe similare.

Pedepsirea acestor torționari la vârsta senectuții este suficientă pentru repararea memoriei celor care au suferit, ce fel de oameni ar mai trebui cercetați de justiție pentru faptele lor dinainte de 1989?

R.P.: Nu este suficientă, chiar dacă este necesară. Pentru a nu ajunge țapi ispășitori ai sistemului totalitar, torționarilor ar trebui să le urmeze cei care au dat ordinele, magistrații care au pronunțat sentințe politice ș.a.m.d. Pe scurt, tot aparatul. Aș pune accentul însă pe categoria celor care au imprimat linia politică, adică cei care au fost cureaua de transmisie între Moscova și București, iar mai târziu, în regimul Ceaușescu, cei care au naționalizat comunismul și au comis nu mai puține crime, de altă factură, decât staliniștii anteriori. Asumarea responsabilității politice, cum se vorbește azi, este un proces decizional valabil și în dictatura proletariatului. Chiar dacă Hitler a scăpat prin sinucidere de justiție, cei din anturajul lui politic au fost judecați. La fel, executarea cuplului Ceaușescu nu poate fi declarată drept condamnarea suficientă a unui sistem complex format de decidenți care, cum sugeram, au rămas parțial la putere și în primii ani ai democrației.

Doctorii din spitalele de psihiatrie care îi abuzau pe cei trimiși acolo din considerente politice ar putea fi depistați?

R.P.: Sigur, i-aș adăuga și pe cei care, prin cultivarea cultului personalității, au făcut un imens rău României și românilor, pe cei care au întreținut himera ideologică, pe propagandiștii de toată mâna, pe cei care s-au aranjat comod cu sistemul, care au făcut cariere prin eliminarea celor mai valoroși etc. Mă puteți întreba, pe bună dreptate, cine ar mai fi rămas curat după o asemenea verificare. Ei bine, nu mulți, dar cu siguranță acei puțini care ar fi rămas ar fi putut, imediat după 1989, să dea un alt curs României.

Există în dezbaterea privind înființarea Muzeului Comunismului și propuneri de relativizare a vieții dinainte de 1989, în sensul să nu se vorbească doar despre orori. Putem vorbi despre un risc din acest punct de vedere, chiar dacă muzeul rămâne încă doar un proiect?

R.P.: La preluarea mandatului în fruntea IICCMER mi-am enunțat cele două obiective majore: depolitizarea instituției și accelerarea demersurilor în vederea înființării, la București, a unui Muzeu al Comunismului. Să îl numim generic astfel, dacă nu Muzeul Crimelor Comunismului. Urgența unui muzeu, subliniată în mod fericit de președintele Johannis și având un sprijin transpartinic, ceea ce reprezintă un avantaj esențial, este dictată, după mine, și de un argument mai puțin evident, la care m-am referit la începutul discuției noastre. În 2018 urmează să marcăm primul secol de unitate națională (cu amputările ulterioare).

Din perspectiva unei narațiuni istoriografice naționale, mai bine de jumătate din acest secol al unității teritoriale face obiectul unor dispute acerbe. Or, realizarea unui Muzeu al Comunismului ar da un imbold crucial analizei istoriografice și ar ușura munca de analiză și valorificare inclusiv a perioadelor anterioare. Cât privește tentativele de relativizare, acestea nu sunt deloc be­nigne și cu atât mai puțin naive. Dimpotrivă. Avem un exemplu recent: cineva vrea să facă un film „uman“ despre omul, femeia și idealista Ana Pauker. Să permită, carevasăzică, un contact „nepolitic“, nemijlocit, cu o figură de luptătoare, fie ea și pentru idealuri comuniste. În numele libertății de creație și expresie, un asemenea film poate fi făcut, dar el ar ilustra cât de fragilă este conștiința istorică. De unde și necesitatea de a nu abandona dezbaterea și cercetarea.

sursa: romanialibera.ro
Vezi şi: Lege initiata de Crin Antonescu, promulgata de Iohannis. Ce prevede aceasta
Anunțuri

Despre Eurocrystal

Lasă lumea să se desfășoare în fața ochilor tăi fără să încerci mereu să o înțelegi. Lasă relațiile să decurgă firesc, de vreme ce toate lucrurile se așază într-o ordine divină. Nu te strădui din răsputeri să înfăptuiești un lucru – pur și simplu lasă lucrurile să evolueze de la sine. Nu te obosi permanent să înțelegi oamenii. Când așteptările tale au fost înșelate, așa trebuia să se întâmple. Transformă-te într-un observator foarte fin, judecă mai puțin, ascultă mai mult. Acordă-ți timp pentru a-ți deschide mintea în fața fascinantului mister și a incertitudinii pe care cu toții o resimțim.
Acest articol a fost publicat în POLITICA, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: